Cum sa ai rufele curate si proaspete

Poate fi foarte usor sa cureti rufele murdare. La urma urmei, in cele mai multe case sau întreprinderi, spalatul hainelor si a lenjariei  sunt  parte dintr-o listă de sarcini curente.
 De la îmbrăcăminte la draperii, lenjerie de pat, lenjerie de la masă, curatatul rufelor este o necesitate in viata de zi cu zi. Cu toate acestea, calitatea procesului de spălare conteaza foarte mult pentru ca rufele dumneavoastra sa fie atat de curate si igienizate precum par.
 Doar pentru că orice detergenti profesionali  sunt destinati spalarii si reîmprospătarii, nu înseamnă  si că toti sunt egali. Pentru cei interesați de cele mai bune rezultate posibile, este cazul sa luati in calcul puterea si compozitia fiecaruia dintre detergentii profesionali pe care doriti sa-i utilizati.
În general, detergentul de rufe este proiectat cu o formulă chimică specială, care spala murdaria de pe țesături. Acest lucru nu numai că îmbunătățește aspectul îmbrăcămintii, dar poate îmbunătăți de asemenea, mirosul și tesatura.
Cu toate acestea, fiecare detergent are o formulă distincta: unii detergenti profesionali se pot concentra în mod special pe indepartearea petelor în timp ce altii pot fi destinati păstrarii culorilor pure. Aveti intodeauna, in functie de hainele pe care le puneti la spalat, posibilitatea de a alege intre mentinerea culorilor si indepartearea petelor.
Pentru a avea certitudinea ca detergentul profesionist ales se va ridica la inaltimea asteptarilor este de preferat sa alegeti unul concentrat, cu putere de curatare mai ridicata, din care este nevoie sa puneti mai putin decat din cel obisnuit. Aceste tipuri de detergenti profesionali sunt mai economici si pentru a se foloseste o cantitate mica de produs cat si pentru ca apa folosita la clatire este mai putina, detergentul necontinand aditivi.
Nu trebuie sa va sperie faptul ca este concentrat, deoarece nu strica tesaturile si poate fi folosit in siguranta si pe tesaturi mai sensibile, diferenta simtindu-se financiar.

Discutii..

Am avut o discuţie lungă. Mi-a spus mai întâi că o clasă nouă, necunoscută şi neantologată sociologic, mahalaua sau lumpen-mahalaua, conduce de două decenii România şi că acest lucru nu va rămâne fără urmări pe generaţii. În general eram de acord. Am luat masa la un restaurant liniştit, am lenevit pe terasă şi ne-am plimbat într-o grădină publică. Soare insuportabil; o ciudată tensiune nervoasă în jur. Mai avem vreo speranţă?
       Răspuns vag al prietenului meu.
       Diverse clase au condus România. Aristocraţia nu s-a descurcat prea rău, a creat lumea formelor juridice şi administrative, când s-a inventat naţiunea. Apoi burghezia a consolidat statul. În fine ţărănimea a dat câţiva şefi, unii tipi onorabili, alţii jalnici (Ceauşescu), câţiva artişti, câţiva scriitori. După ’89 a venit rândul unei clase bizare. Nici nu-ţi închipuiai că există. N-a condus niciodată nici propria-i umbră. O clasă necunoscută, hibridă, nici rurală nici urbană, polimorfă şi nestructurată. Mahalaua. Asta însemnând: tot ce a răsărit, ca insert urbanistic, la centura oraşelor noastre, a fiecărui oraş al nostru, cum priveşti spre periferia lor, ocupând acum mai mult spaţiu decât oraşele, sfârşind prin a copleşi şi suplanta centrul.
       Suntem de douăzeci de ani conduşi de mahala. Comunismul a murit, dar mahalaua produsă de el conduce România; Ceauşescu e răzbunat. Şefii politici, lumea afacerilor şi mass-media – sunt cu toţii inşi fie de la mahala, fie cu reprezentări de mahala, iar între ei nu mai există nici o deosebire raţional perceptibilă. Se înţeleg perfect, de altfel, se simt din aceeaşi vână şi izolează spontan orice corp străin. Vin din aceeaşi mahala urbană a cartierelor muncitoreşti de periferie, inşi cu rufele şi sufletul spânzurate la geamuri, unde domneşte sordidul, amestecul, promiscuitatea şi acel soi de sălbăticie anarhic-amicală cu un unic principiu de existenţă: negocierea onoarei şi a legii. Rezultatul vizibil: între oricare şef politic de azi şi cetăţeanul omega nu mai există nici o diferenţă. Deschide televizorul: sunt toţi acolo, insultându-se, închipuindu-şi că vreunul e cu un milimetru peste celălalt. (Nu-l deschid.) Nu mai există oameni ‘bine’ şi oameni ‘de jos’, nu ţi se pare lucru bizar? (Ba da.) Mahalaua domină scena oriunde te-ai întoarce, iar asta explică trei sferturi din ceea ce ni s-a întâmplat, reputaţia noastră îngrozitoare, acum aproape sălbatic-subumană (destui se întreabă dacă suntem o specie de primate, ieşite dintr-un experiment nebunesc), în Europa, lunga serie, spectaculoasă, de eşecuri. Până la urmă, mahalaua a triumfat.
       Eu tac. El tace, soarbe cu paiul dn cutia de cola.
       E singura clasă care n-a avut de suferit fizic în comunism, care a avut numai avantaje. Jumătate din ţară s-a construit pentru ea. În închisori au intrat aristocraţia, marea burghezie cultivată, ţărănimea şi mica burghezie urbană, adică toţi acei care aveau un cod – social, etic, blabla. Mahalaua e pătura socială fără cod, zona de interstiţiu a aluviunilor. Naivii mai dau ochii peste cap, văzând în cuvântul ‘mahala’ acel hibrid nostalgic între ‘metoh’, personajele lui Caragiale şi balada bătrânului Paleologu despre respect şi cutume în Bucureştiul prăfos al cârciumilor vesele; dar aceea era mahalaua precomunistă a negustorilor, a unei cu totul alte lumi, de altfel jalnică şi meschină ea însăşi, în alt registru. Ethos-ul lumpen-mahalalei de azi e simplu: viaţa apare ca un bazar unde totul e negociabil, iar norma şi formele sunt glume. Fiecare ins de pe scenă, azi, are un părinte sau un bunic, sau părinţii şi toţi bunicii, la mahala, aşa cum înainte fiecare avea un bunic la ţară. Să te smulgi din această şapă de beton, de sub această lespede e aproape imposibil, se face cu un efort supraomenesc de dresaj cultural, susţinut de o chinuitoare şi absurdă voinţă de negare, pe parcursul unei vieţi. La douăzeci de ani după comunism, mahalaua e zidită în centru. E la putere, o are întreagă, este puterea – şi domină.
       Păşeam amândoi cu un aer straniu pe alee; pe lângă noi a trecut o haită de câini, cu şeful, un dulău cu ochii galbeni, scrutându-ne asasin. Există poate, am îndrăznit, scenarii în care lucrurile s-ar putea termina bine. Cum, mă întreabă el. Imaginează-ţi o variantă în care ţara asta ar ieşi bine şi s-ar perpetua istoric. Ia varianta cea mai bună. În chestia europeană, există o singură problemă pentru următoarele decenii: colonizarea islamică. Islamul ne colonizează; se-ntâmplă de mult, e sistematic şi e masiv. Noi n-am colonizat niciodată pe nimeni cum colonizează el azi. Asta fie se termină cu un conflict deschis (dacă e iniţiat de curajosul Israel – noi n-avem vlagă -, cu sprijinul american şi cu ruşii făcându-se că privesc în altă parte, şi instalarea unui fel de zid civilizaţional între noi şi Islam pe care să scriem ‘hic sunt leones’), fie cu treptata suplantare a populaţiei de suşă europeană, caz în care ne vom închina la minarete. Conflictul ăsta e unicul pe care-l avem, indiferent ce ni se flutură în faţă; se va regla cumva, destul de curând. Ce vom deveni? Pământ. E ceea ce vom reprezenta pentru Occident. Gândeşte-te, vom fi un fel de judeţ în Europa federală, cea adevărată, vreau să spun. Un departament. Departamentul de sud-est, partea cu munţi din stânga-faţă. Unde se vor găsi ultimii tipi albi şi creştini, cu o vagă cultură europeană de două secole (suficient pentru fundamente, totuşi). Vom fi buni pentru excursii, reşedinţe secundare şi vilegiatură. În rest, ce să însemne judeţul nostru, la Bruxelles sau în viitoarea capitală? Cum să reprezinte ceva? Cultural? Istoric? Economic? Cum? Prin ce ne-am putea distinge, când nici limbile provinciale nu vor mai exista? Să afirmăm ce? Cred că e lipsit de orice sens să fim naivi, am trecut prin atâtea. Rămânem ce-am fost înainte de a inventa naţiunea: peisaj. Asta în cazul, aminteşte-ţi convenţia noastră, în care lucrurile se termină bine…
       M-am despărţit de prietenul meu într-o dulce dispoziţie de înmormântare. L-am condus până la maşină. Locuia mai departe, într-un cartier curat, în mahalaua care devenise centru. Eu mai aveam puţin până acasă. Dacă mă grăbeam, puteam să evit haitele de câini şi de maşini întretăindu-se pe caldarm, în centrul oraşului, înainte de căderea întunericului. Mi-a sunat telefonul. Locuiam undeva, într-un loc, într-un an. Nu mai avea nici o importanţă.

Colinde romanesti

Vreau sa va povestesc astazi despre un articol pe care l-am descoperit pe un site dedicat tinerelor mamici si copiilor lor. Evident este un site ingrijit si foarte frumos realizat insa nu asta m-a fascinat la el ci continutul extraordinar de interesant cu articole calitative si pline de informatii care, cu sinceritate va spun, nu le-am mai gasit nicaieri adunate si sistematizate atat de bine.
Ca sa intelegeti la ce ma refer am sa va dau si voua adresa: mamicamea.ro si va invit sa cititi articolul ce vi se va deschide pe pagina. Este vorba de colinde, datini si obiceiuri de Craciun si Anul Nou adunate la un loc intr-o minunata colectie. De aici copii pot invata sa ureze cu sorcova sau sa mearga cu colindul in Sfanta seara de Craciun iar versurile invatate aici ii vor insoti toata viata. Totusi importanta acestor colinde este chiar mai mare, pentru ca, hai sa fim cinstiti, cati dintre noi mai au timp in ziua de azi sa deschida o carte de colinde ori sa caute pe internet o selectie de astfel de cantari de sezon pe care sa le dea mai departe copiilor lor.
Spre exemplu, din articolul de care va povesteam am aflat ca Jocul ursului este o traditie a colindatorilor din diverse regiuni ale tari care,  inainte de Craciun vin sa ureze:
Am venit la dumneavoastra
Sa ne primiti fata noastra ,
Daca bine si voiti
Ursul nostru sa-l voiti
Craciunul este una din cele cateva mari sarbatori de pe parcursul anului recunoscuta si apreciata de toata crestinatatea insa in ultima vreme semnificatia Craciunului a devenit una mai degraba laica, departata de credinta si de insemnatatea reala a acestei zile. Tocmai de aceea este de datoria noastra sa le oferim copiilor nostri o educatie care sa includa adevarata semnificatie a zilei de 25 decembrie iar colindele sunt o excelenta cale pentru a face asta. Spre exemplu, Jocul ursului este o traditie a colindatorilor din diverse regiuni ale tari care,  inainte de Craciun vin sa ureze:
Am venit la dumneavoastra
Sa ne primiti fata noastra ,
Daca bine si voiti
Ursul nostru sa-l voiti

Ireparabil

Speranţele în chirurgia estetică sau în cosmetica revoluţionară mi se par curioase. Pot să înţeleg corecţiile corporale, necesitatea lor. Dar ceea ce vei obţine nu e tinereţea. O femeie trecută prin tratamente cosmetice arată desigur ‘bine’. Pielea feţei e întinsă, cearcănele şi ridurile au dispărut. Totuşi ea continuă să-şi arate riguros exact vârsta, fără a părea măcar cu un an mai tânără. Numai femeile pot crede, victime ale unui secol de propagandă consumistă, că pot arăta fie şi cu o lună mai tinere. E o dorinţă pioasă. Nimeni nu arată ‘mai tânăr’; nu păcălim pe nimeni; tot ce poţi obţine de la viaţă e o aparenţă excelentă a vârstei tale.
       Inutil să adaugi că tinereţea nu se obţine întinzând riduri, fiindcă nu e un proces mecanic. O femeie de 25 de ani nu arată mai bătrână decât una de 20 pentru că i-au apărut riduri. Întregul ei chip a suferit o modificare. S-a instalat un fel de asprime, o umbră stranie pe chip, indelebil vizibilă, au dispărut prospeţimea, rotunjimea liniilor feţei, strălucirea ochilor, o anumită puritate a surâsului; faciesul în întregime e modificat, ca şi când întreaga persoană ar fi alta. Şi este…
       Pretenţia unei schimbări revoluţionare ar putea-o avea genetica, cu modificarea structurii celulare. Ceea ce va obţine va fi pesemne o relativă ‘îngheţare’ a noastră în timp, iar nu procesul reversibil. Cum stadiul în care ne vom găsi atunci va fi unul inevitabil jalnic, te poţi întreba cine din generaţiile vechi şi-ar dori să oprească timpul. În ce priveşte ‘estetica’, ne putem resemna, pare mai degrabă o cauză pierdută.
       Cuvântul ‘ireparabil’ e cel mai greu din lexic.

Larnaca, Cirpru

Cipru este o insula incantatoare cu o istorie interesanta, pentru prima data colonizata de greci. Astazi este una dintre cele mai populate insule ale marii Mediterane si totodata o destinatie turistica extrem de importanta.
De-a lungul timpului insula a cunoscut o serie de razboaie, cel mai recent fiind reprezentat de invazia Turcilor (care a avut loc secolul trecut). Capitala este Nicosia, iar o alta localitate extrem de importanta este Larnaca. Daca doriti sa ajungeti in Cipru, o puteti face atat pe mare, cat si cu avionul. Un foarte important aeroport este cel din Larnaca, catre care puteti cumpara bilet de la diverse agentii care vand bilete de avion Larnaca.
Cultura Ciprului este impartita in doua parti distincte si extrem de diferite. Pe de o parte avem cultura Greaca si cealalta este cea Turca. In ciuda conflictelor care au avut loc de-a lungul timpului intre greci si turci are loc totusi un schimb cultural intre cele doua comunitati.
Una peste alta Ciprul este un loc foarte interesant, atat din punct de vedere georgrafic, cat si din punct de vedere cultural.

Bizar

Lucrurile stau destul de bizar cu pesimismul şi optimismul istoric. Ce observi rapid e că niciodată previziunile pesimiştilor nu se împlinesc cu totul, şi niciodată simplificările optimiste nu s-au adeverit. Viitorul pare să ia de fiecare dată o a treia cale, neaşteptată, de neînţeles, care le înglobează pe cele două numai ca să le depăşească. Clar, profetismul e o afacere proastă. În anii ’50, delirul divinatoriu suna cam aşa: prin 2000 vom merge în Lună, maşini vor zbura prin oraşe etc., un soi de SF infantil. Nimeni n-a prevăzut că evoluţia va fi cu mult mai înceată – şi divergentă. Nimeni n-a prevăzut calculatorul, internetul. Telefonul mobil. Felul radical în care ne vor schimba vieţile. (Nici măcar n-au anticipat noţiunea, ideea de reţea mondială, zero.) Nici genetica, posibilul ei colosal. Nici sfârşitul epocii industriale. O mulţime de lucruri care par azi căzute din Lună, într-atât nu le anunţa nimic. Ce înseamnă să anticipezi o evoluţie, când nu ai nici o dată, nici un parametru real?
       Dacă te uiţi la profeţiile de azi (ecologism, ‘încălzire globală’, tot tacâmul), cred că poţi surâde liniştit. Nu e vorba că va fi mai rău sau mai bine. Va fi… diferit, asta e tot. Incomprehensibil. Nu pot uita câte teorii s-au prăbuşit în câteva decenii, câte nume mari au dispărut, dumnezeule, fără urmă. Dacă pariezi pe longevitate, merită s-o faci numai din plăcere sadică, să vezi surprizele bizare pe care le conţine viitorul. – Totdeauna m-a enervat un pic obsesia sănătăţii şi longevităţii, pornită din America şi cucerind azi tot Occidentul. ‘Pentru ce te păstrezi – îmi venea să-i spun câte unui adept al unui regim sportiv, al unei miraculoase diete -, urmează să produci vreo operă? E minunat că trăieşti mult: dar în vederea a ce?…’ Azi râd mai puţin de asta. Oamenilor le-a mai rămas, măcar, plăcerea sadică a surprizelor bizare, au un motor de existenţă. Simt poate, din instinct, că asta le rezervă viitorul şi ţin oarecum să fie de faţă. Longevitatea e un fel de victorie; colectezi ruine. Şi toţi se roagă să aibă sănătate, să-i vadă pe ceilalţi murind.